Eu vreau pe cineva care sa-mi ierte tot. Cu bune si cu rele, cu multe si putine, cu tot ce am si n-am, sa fie topit dupa mine si sa-mi ierte tot. Si prin asta nu ma refer nici la cel care e langa mine si nu le vede, nici la cel care le vede si le ignora, ci la omul ala care le vede, le comenteaza si mi le iarta una cate una. Nu numai ca le iarta, dar le si savureaza exact in acelasi fel in care mie imi face placere sa le fac.

Asa cum i le iert eu lui. Fara sa ne pun la indoiala, dar in acelasi timp furioasa pana in varfurile degetelor - suparata, dar nu jignita.

Omul caruia ii sunt vesnic alaturi in gand si care-mi poarta grija dar in acelasi timp este omul caruia nu i-ar trece prin minte sa-mi adreseze o-ntrebare cand se revarsa in cascade nimicurile cotidiene si m-asculta zambind.

Din greseala in greseala spre victoria finala. Sigur ca ni se potriveste si sigur ca e mai interesant asa. Voi intitula aceasta lucrare "Cum n-o sa ne fie niciodata bine" pentru ca nu stim sa apreciem acel bine. Ce nu apreciezi nu mentii si ce nu mentii schimbi si ce schimbi te costa si ce arunci la gunoi ii costa pe altii, pe care n-ar trebui sa ii coste si in final tu trebuie sa dezpagubesti pentru ca asa e corect si dupa ce dezpagubesti n-ai si cand n-ai, n-ai ce sa-mi dai si eu n-am de ce sa stau ca nici eu n-am ce sa-ti dau ca n-am de unde sa iau.

Ma doare atat de tare capul incat il aud cum ma doare.

Tot timpul cand ma doare capul imi aduc aminte momente neplacute si cum mi-au gresit unii sau altii, dar nu ma doare pentru ca ma doare mult prea tare capul ca sa mai simt si altceva, dar incepe sa ma doara si mai tare capul. Atat de tare incat incep sa ma ascult respirand si pentru ca sunt atenta la cum respir, incep sa respir lung si regulat si imi e pentru o secunda mai bine, secunda in care imi dau seama ca ar trebui sa iau ceva pentru durerea mea de cap si de aici totul e mai bine. Dar niciodata nu imi vine ideea sa iau o pastila inainte sa trec prin toti pasii astia.

Daca spui ca esti fericit, iti trece :)

Ma simt atata de fericita in cel mai pueril mod posibil, in care imi vine sa ma uit incontinuu la cer ca sa ma gandesc cat de frumos e... Chiar si acum, dupa un examen picat din nou si inainte de un examen pe care stiu sigur ca l-am compromis ca de 5h frec menta. Si totusi imi vine de 2-3 ori pe zi in minte "I thought that was the beginning of happiness... but it was happiness". Ce se poate intampla in cel mai rau caz? There is no such thing as cel mai rau caz. Cel mai rau caz s-a dovedit in ultimul timp a fii categoric cel mai bun caz.

Unde se termina toate asteptarile si rasuna nebanuita ultima dorinta, unde nu stiu ce vreau sa-ti spun si nu te caut si aflu pe nesimtite cine esti, acolo vreau sa te-ntalnesc.

Voi strange-n pumni ura.